Un coridor intunecat, claustrofobic. Lumini difuze, ce palpaie intermitent, cateodata stingandu-se de-a binelea. Mana tremuranda tinand lanterna, in incercarea de a scapa de pe acel coridor. Usile sunt inchise, iar in capat te asteapta ditamai dihania deformata. Singura cale de a scapa din acel iad este sa o dobori. In timp ce te apropii, plansete de copii se aud peste tot in jurul tau, luminile se sting, lanterna nu mai functioneaza… Poate ca nu este o descriere foarte corecta, dar cei care au jucat macar unul din jocurile seriei Silent Hill, stiu ca pe undeva pe acolo, am mare dreptate. Nu cred ca exista o serie de jocuri care sa inspire atata teama, atata schilodire psihologica, daca ii putem spune asa, si in acelasi timp sa creeze o atmosfera foarte grea, inchisa, incetosata, in care nici lumina sa nu te ajute si in care singura sansa sa scapi este sa induri chinuri psihologice, fiori, sperieturi si o doza sanatoasa de horror.
Acum, la ce ar trebui sa ne asteptam de la filmul cu acelasi nume? Evident, sa recreeze, pe cat posibil, aceasta atmosfera din jocuri, sa se foloseasca de toate tertipurile prezente in joc (incepand de la sunet, pana la jocurile naucitoare de lumini si umbre) si sa ne transmita acelasi BAU bine gandit precum in jocuri. Daca primul Silent Hill, aparut in 2006, a reusit, intr-o oarecare masura sa ne faca sa ne simtim in interiorul jocului, „Revelatia” face exact opusul. Haideti sa aflam daca oroarea jocurilor ni se va revela (pun at title) in toata splendoarea ei.
Primul si primul lucru pe care sunt obligat sa-l spun este acela ca filmele Silent Hill nu urmeaza neaparat povestea jocurilor. Daca primul film copiaza, oarecum, primul joc, „Revelatia” este cumva plasat intre primele 2 jocuri ale seriei. Confuzi? Va cred. In al 2-lea rand, daca poate cineva sa-mi explice de ce Heather Mason (eroina acestui film) seamana izbitor cu personajul principal din jocul Silent Hill 3, ii dau un bax de bere. Sesizati deja ca avem o mica mare problema de la inceputul filmului. Oh…dar nu se opreste aici, din nefericire pt fanii jocurilor, cat si pt fanii primului film.
Nu pot sa spun ca am fost extraordinar de incantat cand am auzit ca va fi o ecranizare a seriei. Dupa parerea mea, e foarte greu sa surprinzi atmosfera din jocuri intr-un film de 1 ora si 40 de minute. Insa, cumva, primul Silent Hill a scos-o la capat. Imbinarea intre atmosfera grea, plina de suspans, decorurile darapanate si lasate in paragina, singuratatea ce pusese stapanire pe intreg orasul, ajutate de un soundtrack pe masura, a reusit sa salveze filmul. Dupa cum zicea un prieten foarte bun de-al meu, citez: „Primul Silent Hill m-a lasat cu sechele”. Am spus la inceputul articolului ca „Revelatia” face exact opusul si nu am mintit.
Povestea? Hai sa vedem. La 6 ani dupa evenimentele din primul film, Heather si cu tatal ei tot se muta din oras in oras, aparent fara nicio explicatie. Insa Heather are cosmaruri despre Silent Hill, iar primele 5 minute din film reprezinta prima bila alba pe care i-o acord acestuia. Ei, da, in alea 5 minute, se simte spiritul seriei, atmosfera + soundtrack-ul iti dau cativa fiori. Putin mai incolo, aflam de fapt ca Heather este de fapt, Sharon (din primul film), care a reusit sa revina in lumea noastra, ajutata de mama ei. Insa, orasul o cheama inapoi, asa ca Heather trebuie sa se conformeze si sa revina in cel mai fioros loc de pe fata pamantului, Silent Hill. Povestea mai implica si un ordin ce se ghideaza dupa o profetie straveche, cateva rasturnari deloc imprevizibile de situatie si o protagonista care cred ca a luat lectii de actorie de la cei de la coltul strazii care predica din Biblie. Atat pot spune despre poveste, fara a da prea multe spoilere. Dezamagiti?
Trecand cu vederea faptul ca povestea este un amalgam cliseic de „du-te acolo, fa-i asta si cu cealalta, apoi ia-o de la capat, pentru ca…asa prevede”, „Revelatia” pierde mult la acest capitol. Unde este misterul, unde este suspansul atat de caracteristic seriei? Nu este. Daca de la poveste nu putem stoarce nimic bun, hai sa vedem ororile care ne intampina in oras.
Avem, intai de toate, emblema seriei, si anume Pyramid Head, cu sabia lui care seamana teroare. Nu este folosit mult, suficient cat sa-ti dea acea frica, intocmai ca in primul. Avem un paianjen manechin, care, pe mine si pe inca un prieten, personal, ne-a lasat cu sechele (inca o bila alba). Avem asistentele deformate, la fel de horror ca in jocuri si excelent reproduse (inca o bila alba). Insa, este o singura problema la toata aceasta galerie de monstri. Cu exceptia scenei cu manechinul, restul sunt folosite mai mult ca sa fie, nicidecum sa inspire atat de multa teama si frica precum in jocuri. Desi scena cu asistentele se petrece pe un fundal slab luminat, iar sunetele scoase de acestea sunt foarte bine facute, nu reusesc sa iti ofere acea teama si angoasa pe care jocurile o au. Cu alte cuvinte, scenaristul, regizorul si cu producatorul, la brainstorming probabil s-au uitat prin bestiarul seriei si au ales ce li s-a parut lor mai cool si ce dadea mai bine in film.
Si cred ca pana la urma asta este cel mai mare neajuns al filmului: nu reuseste, in afara de scena de inceput si scena cu manechinul, sa surprinda atmosfera seriei. Desi decorurile si o mica atentie la detalii pe ici, pe colo, ajutate de melodiile din joc te prind de cateva ori (inca 2 bile albe), apare cate o scena care te plictiseste si te scoate brusc din film. Ah, da, si apropo de melodii: de ce naiba sunt atat de scurtate si taiate si toate cele? Nu cred sa existe o singura melodie lasata chiar pana la final pe fundal. Toate sunt intrerupte brusc, fara niciun fel de logica. Revenind la scoaterea brusca din atmosfera, trebuie sa va avertizez ca filmul este foarte incarcat de vorbarie, cateodata fara niciun fel de logica, faze care se succed, din nou, fara un picut de logica si in general, o atmosfera de slujba de duminica. Plictisitoare. Iar intr-un mod foarte ciudat, jocul actoricesc merge mana in mana cu aceasta plictiseala. Nu ma intelegeti gresit, il avem pe Sean Bean, o avem pe Carrie-Anne Moss, dar acestia sunt si ei la fel de plictisiti si joaca ca si cand ar avea un prompter imens in fata lor, pe care sunt scrise replicile. Nu exista nicio scena in care jocul actoricesc sa surprinda, sa ofere emotie, dramatism, etc. Zicea cineva de afara ca poate singura cale ca acest film sa se mai ridice este 3D-ul. Eu unul spun NU. Nici 3D-ul nu il ajuta sa scape de groapa mediocritatii.
Concluzia este urmatoarea: daca v-a placut primul film si sunteti fan al seriei de jocuri si puteti trece cu vederea peste toate neajunsurile prezentate si aveti de pierdut 1 ora si jumatate din viata, uitati-va la „Revelatia”. Luati-va un suc, chips-uri, o revista de citit intre cele 2-3 momente bune ale lui si/sau un prieten, pt ca altfel nu puteti rezista. Imi pare rau sa o spun, dar „Revelatia” este printre cele mai slabe filme ale anului 2012 si o continuare foarte rusinoasa a primului film. Ati fost avertizati!
Nota: 5/10
Titlu: Silent Hill: Revelation 3D
Anul aparitiei: 2012
Gen: Horror | Mister | Thriller
Regizor: Michael J. Bassett
Actori principali: Adelaide Clemens, Kit Harington, Carrie-Anne Moss
Durata: 94 minute
Cinefilii de Duminica 
Prima parte Silent Hill este SENZATIONALA pe langa partea asta…un film extrem de slab,dialoguri si o poveste parca facute la misto! .Nu am comentat deloc pana acum la un film dar nu ma pot abtine,sper sa nu faceti aceeasi greseala urmarind acest…film (daca ii pot spune asa) O zi placuta tuturor!!